Cred ca am gasit modul si timpul prin care sa-mi justific prezenta pe acest Indreptar de ratare: Conditional-Optativ Perfect.
Asa imi gasesc resurse pentru a scrie desi motivatiile initiale au cam disparut rand pe rand: blogul nu e tocmai un spatiu de constructii de idei ci mai egraba unu de combativitate, ugc-ul e inca o optiune masochista, nu m-am lasat de fumat, nu am cunoscut prea multi oameni noi, iar pe cei vechi … desi poate am comunicat mai mult, am rarit numarul intalnirilor face to face si relatiile nu castiga deloc in profunzime.
In plus toate “tehnicalitatile” asociate blogurilor (poze, texte scurte, linkuri, lepse, alipiri anonimi inventati, texte puternice care sa iste dispute, … keyworduri pt a genera trafic/atentie care sa aduca banuti de la marele google …) toate astea imi sunt straine si abordarea fata de ele este doar cognitiva nu si volitiva.
Nu e doar de la blog, de cateva saptamani am un comportament asocial si evit simpozioane, presa, sedinte mari pentru ca am senzatia ca asta e foarte time consuming si foarte defocalizant.
M-au scos din starea a-sociala articolase ca acesta sau filmulete ca acesta care arata ca exacerbarea combativitatii lingvistice sau generarea de content socant nu tin de suportul pe care sunt exprimate “opiniile” si poti avea “accidente” si in presa si in offline.
Dar ce m-a facut sa revin aici este un text scris sapt trecuta la Paris, mai degraba pentru uz propriu, pe care acum vi-l impartasesc si voua ca un gand al unei persoane dintr-o generatie care a emigrat masiv si care din diverse motive si-a ales sa ramana in tara:
18 ani am evitat sa ajung aici, cu motive sau doar cu pretexte am reusit timp de o varsta intreaga sa ma feresc de obsesia tineretii mele. De fapt … nici nu stiu cand a aparut aceasta obsesie poate e de la doamna Sin, poate de la faptul ca m-am nascut la cativa metri de placa unde spune ca s-a nascut Eugen Ionescu, poate chiar dinainte: de la micul print si Hector Malot sau de la graseierea de care nu scap, poate din perioada de recuperare postcomunista de la Cioran si Eliade, poate din olteneismul lui Brancusi; poate din perioada “filosofica” de la Comte, Descartes si Bergson, sau poate chiar de la Sartre. Poate chiar de la incepturile scoiologice de la Durkheim si Mausse sau poate de la Draghicesu sau poate doar de la Vintila… habar n-am
Dar cel mai sigur e de la Emi si Consuela si Cristina … si semnele lor de bine de acolo, care mi-au facut din Paris o destinatie eligibila … pentru inceperea “vietii adevarate”. Nu stiu niciodata daca alegerea de a ramane in tara a fost intemeiata sau nu, stiu insa ca nu putea fi complet rationala, si printre tehnicile de a ramane consecvent cu alegerea au fost si mici trucuri de genul “nu ma duc acolo ca sa nu fiu nevoit sa aleg daca ma intorc sau nu” ceea ce numai rationalitate nu dovedeste.
Imi reprim greu intrebari subversive si absurde: cum ar fi fost daca as fi ales altfel?, as fi venit la Paris? unde as fi stat acum? cu ce m-a s fi ocupat? ce familie? ce prieteni? ….. si pentru ca stiu ca nici istoria personala nu se poate rescrie cu daca reusesc sa le evit. Dar ajung intr-o zona mult mai absurda:
Acum ar fi un moment la fel de bun ca atunci! Sunt aici pe o zona de business “la colegi” in care chiar daca in Romania e la inceput si aici sunt ceva mai sus, diferenta e in special de bugete si mai putin de terminologie sau aptitudini, experienta intr-o piata “in formare” si poate si backgroundul de research (in aceeasi retea) ar putea fi atuuri, + ei sunt 110 pe zonele de digital pe care pana mai ieri eu eram singur in romania. Parisul e totusi un oras locuibil, oricum probabil singurul oras mare in care as putea trai. Nu par a avea mari probleme culturale sau de intelegere. Ca si costuri si habituri nu e chiar asa de speriat, mai ales ca am strans cu mine toate cardurile familiei speriat ca poate Parisul e selectiv cu carduri de Romania.
Si totusi … am apucat deja sa-mi dau copilul la scoala in Romania, sa-mi fac o casa a mea, sa-mi fac familie si prieteni, si mai grav am apucat deja sa-mi ingrop un parinte in romania. Nu mai e o optiune.
Si la urma urmei individualism si indiferenta am inceput sa gasesc si acasa, nici pe acolo nu ma ia taxiul daca merg aprope, si acolo poti cumpara cam aceleasi lucruri …. iar alde Sarkozy oricum nu mi-e simpatic. Ce e de vazut/stiut nu necesita o mutare permanenta, iar dispre Luvru spre Arcul de triumf prin Concorde parca ma bantuie un fior de victoria socialismului, iar maretul turn chiar e kitsc-os cu luminile astea de discoteca.
Stiu ca textul e prea lung, prea personal iar punerea lui pe blog este un gest exhibitionist. Dar imi asum asta pentru ca in prezentul/pragmatic/evenimential … eu simt nevoia de conditional-optativ perfect, de sinceritate si indoiala chiar daca (sau tocmai pentru ca) uneori ma simt asaltat de semeni cu certitudini, retete, verdicte si multa autosuficienta.
PS: Da stiu ca m-am intors in tara in care presedintele care tzipa dupa “oameni nu liste” zice la cateva luni distanta “eu l-am facut parlamentar pe ala mic cu capul mare”; si la 3 ani dupa ce a castigat sperantele romanilor pe baza de anticoruptie ne povesteste cum se intalneste el cu corupatorii “si acasa si la birou”, dar astea sunt doar amanunte.
Of, întrebarea asta cu aici şi acolo, cu “prea târziu” sau poate nu, de fapt “înc nu e momentul”, cu “mă voi mai întoarce vreodată” şi “poate cloaca în care m-am născut va deveni cândva altceva”.
Of!
OF! OF! sa nu-mi zici ca ai scapat de ele si nu-ti mai apar
Eu p’asta cu cloaca cred ca n-am avut-o niciodata… e o injuratura prea facila :))
A, nu, nu doar ca nu am scăpat de ele, sunt chiar la momentul de criză maximă :((
Eu una mi-am dat seama ca argumentele pro, rationale si care tin de nivel de trai, civilizatie, etc pot fi combatute cu: “acasa” va ramane tot aici.
Bianca… fiecare cu tehnica lui … mie nu-mi iese asta cu “acasa” din doua motive:
1. Acum multi ani undeva intr-un hotel din Iasi sau Galati unde am prins televiziunea din RSS Moldoveneasca am prins un cantecel cu un refren de genul “Veniti copii acasa/ Painea-i mai mica dar mai gustoasa/ Veniti copii acasa” si mi-a ramas in continuare groaznic.
2. Am schimbat “acasa” de vreo 5 ori (de doua ori cu ai mei, apoi camine, apoi bloc, apoi casa) + diverse “acasa de conjunctura”, unele chiar dragute. Anyway sunt convins ca mi-as contrui/gasi un acasa… independent de vecini sau de limba vorbita pe strada.