Cristi Parvan’s blog

Se pare ca ma bantuie dilemele: ieri am inceput cu dilema despre schimbare a lui Farfuridi … azi mi-am vazut articolul din Dilema Veche. Un pic ciuntit si cu diacritice… din cauza “restrictiilor editoriale”.

Sper ca nu se supara nimeni daca pun aici “ciorna” care contine si aprecieri despre “clasa muncitoare pe stil vechi”.

Clasa Muncitoare Reloaded 

 

 

“Clasa muncitoare” asa cum am invatat-o noi la orele de C.S.P. (Cunostinte Social Politice) din liceu … e inca prezenta prin discursuri, inca auzim de “cei multi”, “cei care duc greul”, inca auzim apeluri catre clasa muncitoare, catre cei care muncesc si mai ales catre categoria cu multe voturi. Tot la “clasa muncitoare” gasim referiri in ziua de 1 Mai sau in sintagme gen “oras muncitoresc”, “blocuri muncitoresti”, naveta muncitoreasca (de tren sau autobuz), sau in mai prozaicele “glume de autobaza”. 

Asta la nivel discursiv pentru ca atunci cand incerci sa personifici “clasa muncitoare” o vizualizezi in hotelurile care au “contracte” cu diverse sindicate, in picnicuri din zilele de sarbatoare sau in “direct” la OTV. Si constati ca-i mai putin muncitoare si mai imbatranita decat stiam noi de la orele de CSP …. ba chiar, la o privire mai atenta constatam ca aceasta “clasa muncitoare” nu prea mai e activa in campul muncii fie datorita varstei, fie datorita pensionarii premature “pe caz de boala” sau prin numeroasele “ordonante” care incercau sa “gestioneze” somajul masiv. 

Azi grevele (din carti la vremea “indoctrinarii”, dar foarte reale in anii postrevolutionari) sunt din ce in ce mai putine si ma apatice, “trecerea in somaj” pe baza ordonantei nu mai e subiect de mobilizare sindicala, poate si pentru ca de cele mai multe ori se bazeaza pe cereri individuale ale “tinerilor pensionari” dornici sa primeasca un capital pe care sa-l “investeasca” in casa de la tara pe care au parasit-o acum multi ani, iar liderii sindicali au stiinta prezentei la televizor, au costume elegante si discursuri “civilizate”, ba de multe ori au fonduri importante de gestionat. 

Oricum aceasta “clasa muncitoare” e departe de ceea ce descria socialismul stiintific si chiar daca i-a ramas “constiinta de clasa” ea nu mai e de natura sa reprezinte “viitorul”. 

Si totusi teoria, ar trebui sa functioneze, forta de munca generatoare de plusvaloare exista atata timp cat avem economie care creste, oameni obositi, oameni care umbla bezmetic cu urgente de servici, si mai ales… afaceri infloritoare care deja se bazeaza pe sute de angajati. Evident ca tot de la orele de CSP suntem convinsi ca toate astea nu se intampla doar prin “prezenta” capitalului ci undeva in toate astea sunt prezente si “fortele de munca”. “Oameni care muncesc” sunt usor de vazut la tot pasul … in milioanele de masini care blocheaza toate strazile marilor orase, multe din ele de marfa, cu brandinguri pe ele care te invita sa cumperi diverse servicii, in zecile de mii de santiere care au aparut in ultimii ani, in multele “cladiri de birouri” care “raman cu lumina aprinsa” pana tarziu in noapte.  

Dar … desi vedem “oameni muncitori” nu vedem “clasa muncitoare” organizata. Si n-o vedem nici la stadiu “initial” din teorie, acela de “clasa muncitoare in sine” si nici la cel “asteptat” de “casa sociala pentru sine”. Aparent avem o problema de “esec” al teoriei “clasei muncitoare” si putem sa clasam “constiinta de clasa” in manualele de istorie sau in cele de teorie economica. Totusi revazand teoria, si incercand sa identificam forme de manifestare a noii clase sociale e imposibil sa ratam cozile din supermaketuri, aglomeratiile din statiunile de la munte sau mare, cresterea nebuna a cererii de locuinte, vanzarile la masini sau la produse considerate pana de curand ca fiind “de lux”, afluenta de turisti romani in strainatate, sau pur si simplu gradul de ocupare al teraselor si restaurantelor din tara. Si constatam ca traim intr-o tara in care “omul muncitor” a inceput sa castige mai mult chiar fara o “lupta de clasa” ca la carte. Si daca motorul acestei cresteri nu este “constiinta de clasa” ci doar “nevoia de consum” atunci trebuie sa vedem daca nu cumva teoria ramane functionala la nivelul “omului muncitor pentru sine” care tinde sa-si rezolve individual propriile “nevoi de consum” fara a astepta ca acestea sa se rezolve “impreuna cu intreaga clasa”. 

Personal, n-am facut niciodata parte din “clasa muncitoare pe stil vechi”, interactiunea mea cu aceasta “clasa” bazandu-se doar pe “pregatire teoretica” sau … practica industriala si agricola din timpul scolarizarii. Ca “om al muncii” n-am avut nici experienta intalnirii cu zone in care “constiinta de clasa” sa fie prezenta fie si prin remanenta. Zona de media, de advertising, de online, chiar de research ca de altfel si zone mai mari precum IT-ul erau practic absente in timpurile in care “clasa muncitoare” pe stil vechi era un concept viu. Practic toate aceste industrii nu au “preluat” o clasa muncitoare, putinii angajati care astazi au peste 35 de ani erau oricum in acele vremuri “elemente marginale”. 

In toate aceste industrii am intalnit “oameni ai muncii” pt sine, oameni capabili sa munceasca 60-70 de ore pe saptamana, capabili sa inventeze produse noi, sa creasca businessuri, sa discute de la egal la egal cu mult mai experimentata lume din “vestul civilizat”. Si in toate aceste industrii salariile au crescut major in ultimii ani, beneficiile s-au inmultit si s-au diversificat, puterea “oamenilor muncii” a devenit din ce in ce mai mare ajungandu-se in cele mai multe cazuri ca tocmai acesti oameni sa fie principalul capital pentru multe din firme. 

Exista un demers unitar de sustinere a acestor “interese de clasa”? Cu siguranta nu foarte vizibile. Fiecare incearca sa se maximizeze personal. Dar din suma acestor interese au rezultat, de cele mai multe ori ad-hoc diverse structuri care sustin aceste interese. Spre exemplu: din dorinta individuala de a “vinde” cat mai bine munca au aparut adevarate planuri de cariera pentru fiecare dintre acesti indivizi, au aparut baze de date imense cu “forta de munca” care intr-un fel sau altul ajunge sa fie un demars “de clasa”. E suficient sa inceapa sa creasca cererea de beneficii pe portalurile de recrutare ca aceste cresteri sa se revada in negocierile dintre salariati si angajatori. Si acest lucru e valabil si pentru “trainninguri” si pentru team buildinguri, si pentru alte beneficii, ba chiar si ca demers de “sanctionare” al unui angajator sau altul. Deasemeni chiar in absenta unor organizatii sindicale, au aparut tot mai multe organizatii profesionale, care chiar daca nu isi propun explicit sprijinul “clasei muncitoare” de cele mai multe ori au obiective care sa intareasca pozitia “oamenii care muncesc”. 

Fara vreun demers bine programat, fara prea multa fundamentare teoretica, si fara structuri care sa o sustina explicit … acesti “oameni care muncesc” reusesc sa-si creasca beneficiile si … din ce in ce mai des sa “puna in dificultate patronatul” spre exemplu in situatii in care departamente intregi isi manifesta solidaritatea pentru o sustinere sau alta si … poate exagerand un pic au creat zone in care “capitalul uman” a devenit principalul capital. 

 Sunt acestea semne pentru aparitia unei “noi clase muncitoare”? Parerea mea este ca nu. Si ma bazez in special pe individualismul puternic al persoanelor care-l compun. Dar, tocmai pentru ca exista o constiinta a importantei lor … nu stiu cum s-ar comporta acesti oameni daca ar aparea elemente de coagulare a intereselor (spre exemplu prin actiune unitara a patronatelor).

This entry was posted on Wednesday, October 10th, 2007 at 1:16 pm and is filed under Din viata. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.