Dacă ei, dacă voi, dacă tu, dacă eu … dacă atunci, dacă acum

May 20th, 2010

E la mare moda istoria contrafactuala: Daca Geoana ar fi fost presedinte, daca voicu ar fi fost la interne, daca lucian croitoru ar fi fost prim-ministru, daca Iohannis, daca Tariceanu …. toate astea se adauga unui sir lung de alte contrafactuale care ne linistesc disonantele de ani buni: daca Iliescu, daca Emil, daca pe 20 mai ‘90, daca Stanculescu, daca Ceausescu, daca Mihai, daca Antonescu … etc.

Toti acesti “daca” ar putea sa fie teme suculente pentru acest “Indreptar de ratare” si ar putea sa fie pretext de demonstratii cu linkuri explicative despre vanatoarea de vrajitoare generalizata, sau despre transformarea Romaniei intr-un stat politienesc, sau despre politica urii, sau despre alienarea statului social, sau despre ratarea “razboiului” democratiei cu presa, sau despre subminarea prosteasca a increderii, sau despre “contributivitatea” dementa si despre subminarea solidaritatii.

Dar toate aceste ratari si chiar si trimiterile la indreptari anonime ar fi doar in zodia lui “sa nu zici ca nu ti-am spus” (pentru cine mai stie afisele PNL-cd cu Remes si aratatorul sau ridicat) caci marile ratari nu-s doar la persoana a treia iar ratarile dureroase nu-s cele trecute ci cele prezente (si viitoare).

Nu-s mare admirator al parabolei aruncarii pietrei de catre virtuosi dar cu siguranta un pic de reflectie despre contributia ratarilor personale la “marile” ratari ar aduce multe indreptari. Iar daca vanitatea, orgoliul si succesul discursiv impiedica introspectia … tot e loc de o intrebare simpla: Cand ai convins ultima data pe cineva ca greseste? (el/ea fiind convins/a ca nu) urmata evident de intrebarea Cand te-ai lasat convins de cineva ca gresesti?

A fost loc si de indreptari? sau ne oprim cu totii doar la “discutii” despre mesageri?

Nu, nu-i doar o cale spre invinovatire generalizata. Identificarea ratarilor si cautarea/gasirea/aplicarea de indreptari poate fi la fel de bine o cale spre individualizare si diferentiere… daca  ratarile si indreptarile sunt  interiorizate si produc efecte.

E o calitate pe care cei dependenti de succes n-o pot folosi pentru ca nu o mai poseda. 

Este de datoria celor care asuma ratarea si gasesc indreptari … sa-i schimbe pe cei cocotati pe succese definite conjunctural dar ramase “irevocabile” in mintea lor.

Ratari democratice

May 13th, 2010

In marea de ipocrizie care ne-a cuprins zilele astea continuam sa perseveram in obiceiurile proaste de a externaliza ratarile si de a le personifica sub chipul unor cetateni. Emil, Traian, Elena, Mircea, Crin devin victime ale vanatorii de vrajitoare pe care au creat-o, amplificat-o sau/si intretinut-o. Ce-i face pe ei tinte?

Pe varianta creata/amplificata/intretinuta … raspunsul pare simplu: “oameni rai”. Dar varianta asta simpla sufera de un fault logic: “oamenii rai” pot sa-si doreasca stabilirea de tinte. Concretizarea ca tinte ar insemna ca niste oameni ii urmeaza pe ”oamenii rai” fie pentru ca sunt si ei rai, fie ca-s naivi. Chiar si pe varianta asta simpla cetatenii mai sus numiti n-ar fi tintite de atatea persoane ci ar cobora in esalon cu alti cetateni (Andreea, Dan, Mugur, Dinu, Victor, Vali etc) pentru care vinovatia consta in faptul ca ar avea cetateni care sunt de acord cu ei.

Sa fim seriosi, Emil, Traian, Elena, Mircea, Crin ar fi niste cetateni oarecare daca n-ar avea mandat de la alti cetateni (foarte numerosi). Teza care umbla prin targ e ca dumnealor ar fi obtinut cumva mandatul prin frauda sau ca si-ar fi abandonat motivatia pe care au primit acel mandat. Nu neg acest lucru si am tot vorbit aici despre referendumul carja, despre viteza de vot la Paris sau despre impostura asa-zisilor independenti care exercita mandate neincredintate de nimeni (oricum fara incredintare evidenta). Dar si in acest caz lucrurile sunt asa cum sunt pentru ca cetatenii reprezentanti au admis sa fie asa (vezi participarile la referendum, vezi faptul ca inca nu exista cineva care sa demonstreze ca n-a votat la Paris, vezi lipsa protestelor celor reprezentati de “independenti”)

Adevarul evident este ca ce se intampla zilele astea e in deplin acord cu alegerile romanilor si ca e ipocrit sa spui “n-am stiut”.

Sa ne mai uitam odata: cei mai multi cetateni n-au facut diferenta intre candidati si nu i-a interesat.  O tema majora in campanie a fost majorarea salariilor profesorilor cu 50%. Majoritatea covarsitoare a cetatenilor i-au ales pe cei care se angajau la asta. Decizia executiva a apartinut celor care au promis mai mult : nu doar profesori ci si alti bugetari, nu doar “din prima zi” ci si “retroactiv”. Cel care a zis ca “nu se poate” nu doar ca n-a luat decat 20% (o cifra importanta totusi) dar a fost mazilit in partid de cei care au considerat ca a gresit prin asta …. iar voturile pe care le primise au fost “depozitate” de o fatza noua.

Ok, reprezentantii alesi n-au putut sa respecte marirea salariilor si pensiilor dar situatia in public a ramas la fel si a revenit in finalul lui 2009. Urmariti discutia de mai jos. E o discutie cu miza. Cei doi au fost cetatenii cu cele mai multe adeziuni dinspre public. Iar daca-l ascultati cu atentie pe cetateanul de la minutul 8 veti afla si de ce a castigat: a marit pensiile si salariile.

 

Putem sa continuam ipocrizia si sa ne victimizam ca am fost furati sau mintiti. Dar neconstatarea ratarii statului socialist e o ratare democratica la care intreaga societate a contribuit fie doar si prin indiferenta sau neputinta de a argumenta alternative.

Putem sa ardem pe rug cetatatenii mentionati mai sus, probabil o si merita, dar daca asta se va intampla prin inmultirea numarului de cetateni convinsi ca statul trebuie sa faca tot, sa dea, sa aiba grija … nimic nu se indreapta. Cel mult, cu un pic de sansa, putem gasi niste persoane cu ceva expertiza personala sau macar capabila sa aiba convingeri proprii dar sansele sunt la fel de mari sa gasim persoane si mai populare si mai dispuse sa faca orice le aduce un beneficiu personal.

La o saptamana de la constatarea (fortata) a ratarii inca nu exista vreun “reprezentant” care sa propuna restrangerea functiilor statului. Sau macar sa lase libertatea cetatenilor sa se apere singuri. Cateva “indreptari” ale statului pe care eu as fi vrut sa le aud formulate ca subiecte de dezbatere: 

- sa-si plateasca fondurile private de pensii. Da, cu deducere pentru ca inghetarea pilonului 2 in conditiile in care increderea ca tinerii de azi o sa ia pensie publica peste zeci de ani …. ii poate face sa contribuie doar la pensii private si aparentii bani in plus veniti la buget prin inghetare  risca sa fie de fapt bani in minus (mai ales pe fondul cretinei “contributivitati” trambitata de functionarasul inconstient)

- sa le permita doctorilor sau profesorilor sa ceara bani pentru serviciile prestate si sa taie chitanta deci sa produca impozite. Sa-i lase sa caute finantare, sa-i lase sa caute manageri. Statul nu trebuie decat sa renunte la dorinta atavica de a managerui si eventual si la proprietatea integrala … si sa ramana doar cu functia de certificare si supraveghere. Sprijinul ar fi doar finantarea (in functie de cat poate si de cat strange din taxele pe care oricum cetatenii le-ar plati) pentru ca oricum prin management nu e clar daca sprijina prin management.

- drumuri, minerit, transport, case …. toate astea pot foarte bine sa fie sustinute de stat doar prin certificare si finantare (atat cat se poate si doar daca e pe bune un interes public)

- nenumaratele institutii care nu-si mai amintesc motivul infiintarii pot fi redefinite prin cost si rezultat si lasati oamenii sa se organizeze cum pot mai bine  fara a face prioritate din protectia sociala a angajatilor respectivi. Evaluarea pe cost si rezultate poate face ca ajustarea costurilor in functie de rezultate sa fie mult mai usoara. 

- cand un privat   e dispus sa preia din “sarcina” statului sau cand e dispus sa dea si poate alege daca sa dea sau nu …. incurajeaza-l: pune-i numele in parcuri celui care e dispus sa faca alei denumeste statia de metrou dupa el daca e dispus s-o finanteze …. lasa-l sa deconteze benzina daca asta iti aduce accize si taxe, lasa-l tina IMM-uri daca asta plateste salarii si CAS-uri si fiscalizeaza veniturile altora ….

- nu te ambitiona tu stat sa fii parte intr-un mediu competitiv unde nu poti gasi si plati oameni competitivi (exemplu din domeniu meu: SRR, SRTV), nu te ambitiona sa reglementezi activ zone care pot finanta reglementarea pasiva sau autoreglementarea (ex ddm: CNA), nu tine cu tot dinadinsul sa ajuti privatul daca el nu se simte ajutat (ex: stampile suport pt finantare europeana, receptia facuta de primarii pentru cei care-si fac case …. etc etc)

Si multe alte discutii posibile despre ce ar putea SA NU FACA STATUL pentru a putea “sa faca ce trebuie” (cum tot zice tonomatul platit ca prim-ministru)

 

Post Scriptum: Nu dragul meu Bogdan, nu suntem in situatia formarii unui “nou(??) stat social” suntem doar in situatia unui stat care nu poate fi atat de social cat promite sa fie. Iar povestea cu distributia saraciei risca sa devina o evidenta dureroasa.

Solutia “corecta”

May 12th, 2010

Intai de toate un clip electoral:

nu ne intereseaza acum istoria lui Marian Lupu ci doar faptul ca acest politician n-a obtinut majoritatea cu acest spot pentru ca alegatorii au crezut ca (si) altii au solutii “corecte”.

Ignorand numeroasele asocieri care s-ar putea face intre acest spot si actualitatea romaneasca il folosesc doar pentru a arata ca “solutia corecta” nu este o inventie de ultima ora. Si chiar atunci cand avem inflatie de “solutii corecte” care mai de care mai ferme si mai sigure …. problema reala este sa gasesti solutii corectabile si evident sa poti urma corectiile si “solutia” sa aiba cat mai multa sustinere.

Spuneam in postul precedent ca Solidaritatea si Increderea sunt mize care au fost abandonate mult prea mult si care acum trebuie indreptate. Admit acum ca incercarile de gasire a “solutiilor corecte” sunt laudabile si ele. Dar tocmai pentru ca “solutia corecta”  e dependenta de adeziunea solidara sau de increderea in argumente … fara solidaritate si fara incredere e greu de convenit asupra unei “solutii corecte” si vom avea multitudini de solutii opozabile si imposibilitatea de evaluare a “corectitudinii”.

Nu vreau sa expun aici riscurile pe care le presupune insarcinarea unui singur om cu gasirea “solutiei corecte” nu vreau nici macar sa vorbesc de slabiciunile acelui om si nici de lipsa lui de intelegere asupra fenomenelor economice si sociale … sunt convins ca exista suficienti oameni care sa se ocupe de asta.

Mi se pare insa esential sa constatam ca de-a lungul timpului s-a dezvoltat un mecanism de ajungere la “solutia corecta” macar in ceea ce priveste solidariatea. Se cheama democratie reprezentativa si se bazeaza pe faptul ca oamenii isi deleaga cautarea solutiei corecte unor reprezentanti care in institutii (aparent) scumpe si ineficiente negociaza si ajung la solutiile “corecte” care beneficiaza de solidaritate pe baza capitalului de incredere cu care au fost investiti parlamentarii. Pe acest mecanism numerosi oameni politici a trebuit sa constate ca nu sunt posesorii “solutiei corecte” care strange cea mai mare solidaritate . Domnul Brown tocmai a constatat asta, doamna Merkel probabil va constata in curand.

Politica urii si obsesiilor fata de persoane care ne-a dominat in ultimii ani a afectat puternic si mecanismul de cautare  a “solutiilor corecte”. Dovada sta incapacitatea de negociere si incapacitatea de a identifica problemele dar chiar asa hulit si perimat, mecanismul de armonizare intre multitudinea de solutii corecte exista. Ok, stiu despre relativitatea increderii  si stiu si mitul despre institutia cu cea mai mica incredere dar parlamentul ramane totusi institutia in care suma increderii delegate e cea mai mare si e putin probabil ca noi acum si aici sa inventam o institutie mai buna pentru armonizarea increderii chiar daca vorbim de emisiuni tv cu milioane de telespectatori sau de mitinguri cu zeci de mii de participanti.

Da, stiu si faptul ca acum exista rupturi de incredere intre alegatori si reprezentntii lor dar exista mecanismul comunicarii cu alegatorii (sper sincer ca va fi ridicata cenzura absurda impusa in PD-L) si mecanismul responsabilizarii pe baza votului. Da stiu si ca unele legaturi au fost rupte unilateral prin abandonarea binomului candidat-partid care a fost votat sau prin FURTUL voturilor de la fostii colegi de partid care au luat voturi si nu au luat mandate. Dar tocmai acesti “tradatori” care probabil vor fi si acum primii fugiti din barca inundata … ar putea sa fie motiv de solidaritare pentru o prima “solutie corecta” : supunerea acestor mandate reconfirmarii prin vot. Aceste alegeri partiale chiar daca n-ar modifica structura parlamentului (si chiar daca ar confirma aceeasi oameni) si nu-s decisivi in formarea unui guvern …. ar reface rapid capitalul de incredere al PARLAMENTULUI si ar crea premize de solidaritate pentru “solutii corecte”.

Solidaritate si Incredere

May 6th, 2010

Purtatorul de cuvant al functionarului care incurca de 6 luni contributivitatea cu solidaritatea a glasuit: E nevoie de incredere si solidaritate!  Inutil de cautat daca diagnosticul ii apartine sau a avut nevoie de allti oameni care sa-l convinga. Important este ca diagnosticul pare corect, oricum mult mai corect decat aburlile uzuale.

Apelul la solidaritate a fost insa insotit de inexplicabile atacuri impotriva tuturor celor din jur: grasul de 200 Kg, grecii, FMI-ul, televiziunea (notabil updateul ca nu mai vorbim de presa ci de tv).  Si mai dramatic este scenariul de introducere a acestui diagnostic: varianta rea (care omora economia si oricum era absurda) si varianta buna … care presupune cu necesitate ca “slabul” scapat de varianta rea trebuie sa lupte cu grasul. Ne-a zis de niste cifre … dar eu tot n-am inteles care-i demersul pentru solidaritate caci slabirea grasului pare facuta doar pt ca mancarea s-a imputinat.  Frica si penuria nu creeaza solidaritate atunci cand este directionata.

Incredere? cand guvernul care nu e lasat sa vorbeasca? cand nu suntem in stare sa ne recunoastem singuri problemele si asteptam ca prostii sa ne prinda “controlul” cu lectia nefacuta? Incredere cu voturi dubioase? Incredere cu majoritati pe baza de dosare?

Da. Slabul care a slabit si a dus greutati in spate ar putea fi fericit ca azi s-a dat un diagnostic corect. Dar de ce ar avea incredere in grasii care isi propun sa slabeasca? cu care parte din grasul nesimtit ar trebui sa fie solidar? Diagnosticul este corect dar tratamentul trebuie gasit si urmat. In plus trebuie avut grija si la contraindicatii caci grasi nemancati s-ar putea sa se dedea la spagi si abuzuri care lucreaza si ele impotriva increderii si a solidaritatii. 

Revin cu intrebarea din 9 martie 2009:  A ingenuncheat sau nu?

S’il vous plait, Messierurs, Mesdames!

April 22nd, 2010

Acum ceva vreme imi exersam deprinderile de analiza de continut punand in oglinda reactiile la etichetarea drept tigani a romanilor. La vremea aia erau de actualitate declaratiile lui Jirinovski (conducatorul unui partid nationalist din Rusia: Partidul Liberal Democrat) si o stire laudativa France Press in urma meciului cu Argentina (parca) in care romanii erau numiti “tigani virtuosi”.  Nebanuind ca voi face din asta o profesie, dupa cateva zile de lins ceasloave la BCU (or mai fi acolo cataloagele alea mari cu ziare?) ma aventuram in demonstratii (cu mut prea multe tabele, cifre si citate) ca mesajul e tratat diferit in functie de sursa. Caci Jirinovski desi doar vicepresedinte al Dumei era facut reprezentantul unui popor barbar, agresiv si incult pe cand Enot (asa-l chema pe jurnalistul FP) era doar un nene care nu-si gasise cuvintele potrivite in fata maiestriei lui Hagi si a scapat doar cu niste persiflari ale numelui sau.

Sambata noaptea ( 17(18) aprilie pe la 1 ora lor) intr-un show maraton pe France 2 un omorist francez promova un salut al cersetorilor care-l numeste romanesc. Vedeti scena aici    1:56:30  dar va recomand sa nu va uitati doar la ora:minutul:secunda cu   pricina si sa vedeti contextul. Desi a existat acoperire in presa romaneasca reactiile au fost mult mai putin ofensate. Iar lipsa de reactie a continuat chiar si dupa ce ambasada cea performanta de la Paris a trimis 3 (trei) scrisori in care cere scuze si sanctiuni.

Interesat de subiect am intrebat pe unde am putut sa vad daca si cum a fost receptionata stirea. Multi “auzisera” (fara prea multe detalii) dar reactia intalnita a fost “pai … si nu-i asa? Dupa care discutia divaga in … mai bine decat sa fure, sa dea in cap, sa insele cu alba-neagra sau nou inventata “verigheta gasita”. Iar eu le povesteam intamplarea traita  acum doua luni cand intr-un RER spre Disneyland asistenta de la tamburina ii spune “artistului”: “Aici da-le mai scurte!”. Iar artistul cu acordeon si Ipod + boxa pe carucior … canta valsuri si nu manele asa cum tocmai se decretase in tara de bastina. Replica “asistentei” cu pricina era pana azi “hitul” meu in privinta adaptarii mesajului la target.

………………..

Azi insa ma provoaca Ovidiu la o leapsa: “ care-i păcatul nostru naţional?” si toata povestea de mai sus o vad intr-o lumina noua: aceea a servilismului fatarnic. Si nu e vorba doar de cersetorii din Paris, Viena, Roma, Londra etc … e vorba si de restul romanilor ajunsi printre straini. Daca ne uitam la modul in care “se castiga” prietenia expatilor ajunsi in romania vedem si local servilismul superficial care se pune sub aripa expatului prin mijloace  facile (periuta, bautura, femei) pentru a deveni “omul lui X” fara ca asta sa insemne aderarea la vreo valoare si eident fara ca acest servilism sa fie incompatibil cu persiflarea “fraierului” atunci cand nu te aude.

Aruncati o privire prin institutiile romanesti si constatati servilismul fata de sefii momentului perfect compatibil cu negarea sefilor atat in functie cat mai ales dupa. Dar ce zic eu institutii …. in orice grup mai mare de romani se creeaza servilism fata de liderul momentului. Servilism formal fara vreo aderenta la valori, servilism interesat pentru ca el este animat de presupusele beneficii pe care-l are faptul ca te-ai pus bine cu seful, servilism fatarnic pentru ca el nu este sustinut in absenta lui X, si cu atat mai putin dupa ce X si-a pierdut pozitia. Servilismul asta il gasiti abundent in business, in organizatii de orice fel si chiar in familii (mai mult sau mai putin largite).

O sa-mi ziceti ca tine de educatie, de mecanismele de putere si c pana la urma e alegerea fiecarui om daca sa fie sau nu servil si care-s motivatiile serilismului. Bateti la porti deschise. Asa este cand privesti in micro. Dar abundenta acestui tip de interelationare creeaza la nivel social efecte majore:

- alienarea liderilor. Orice sefulet asupra caruia se exercita servilism agresiv, multiplu si continuu ajunge sa creada ce i se spune si sa-si alieneze valorile si competentele. Am vazut sub ochii mei profesionisti cu merite incontestabile in profesie rapusi de  “pafarisiti pupincuristi” care-i exploateaza slabiciunile “ce masina frumoasa”, ce hainuta draguta”, “ce urat miroase ala”, “uite ce zice ala despre tine” …. au devenit clisee standard pentru ascensiunea in cariera a “trepadusilor”si pentru redefinirea personala a sefuletilor.

-  devorarea fostilor liderilor. Nu … n-o sa ma opresc doar la modul cum sfarsesc conducatorii de stat in Romania, uitati-va la orice fel de “fost” si observati drama pe care o traieste parasit de orice fel de “laudatori”, priviti debusolarea pe care o creeaza acest lucru, constatati ca rareori ramane piatra peste piatra din constructii care pareau cvasiunanime.

- grija pentru capra vecinului. Am mai spus aici ca nu cred ca grija pt capra vecinului e un fenomen primar ci ca e o doar o consecinta a “inactiunii” , neimplicarii, si  lipsei de modele.  Spun acum ca servilismul fatarnic favorizeaza toate aceste lucruri, caci raportarea servila la ”sef”  duce la competitie intre diversi servili ai diferitilor sefi  Iar aspectul fatarnic al servilismului creeaza satisfactii in momentul in care inca un sefulet a incasat-o.

- servilismul in cascada.  cel fata de care se exercita presiune servila e la randul lui servil cu altii . Nu trebuie decat sa va uitati in orice organizatie cu mai multe paliere ierarhice s-o sa vedeti cum zmeii in relatii cu subordonatii se transforma in mielusei in sus. Si chiar in afara organizatiilor priviti care-s raporturile bolnavi-infirmiere, infirmiere-doctori, doctori-decidenti etc. Sau urmariti fluxul servilismului in industriile private. Sau si mai vizibil servilismul angajatilor fata de sefuleti de agentii, servilismul directorasilor fata de ministrii, serviolismul ministrilor fata de prim-ministru, a prim-ministrului fata de presedinte, a presedintelui fata de licurici

servilismul prin spaga. vorbe vorbe dar servilismul e mai evident cand e insotit de “dovezi” matriale  care sa ateste “pretuirea” fata de cel “slavit”. Indiferent ca vorbim de “5 oua” sau de “livrari in cont” spaga la romani depaseste frecvent aspectul de plata pentru un serviciu . Avem spaga de “ungere” a relatiilor, avem texte fabuloase de insotire a spagii, avem justificari caraghioase de genul “admiratiei” si prieteniei interesate.

- servilismul ca norma sociala. Probabil vi s-a intamplat sa auziti  (sau poate chiar sa spuneti) ” Esti prost? N-ai vazut si tu cum merg lucrurile? Trebuia sa te duci la X sa te ajute”  si probabil ati fost ironizat (sau chiar ati ironizat) pe cei care “mor cu dreptatea in mana”.  Stiu. aspecte minore. Dar ganditi-va cum a fost tratata “rezistenta anticomunista” posbelica sau dizidentii din ultimii ani. Nu-i asa ca erau cretini ca n-au ales “calea usoara”?

- servilismul generator de tradare. cum relatia de servilism e centrata pe obiective independente de “entitatea servita” este aproape logic ca schimbarea “entitatii servite” sa nu se impiedice de diferente intre “entitatile servite”.  Priviti spre exemplu evolutia partidelor politice postbelice (si nu numai) s-o sa vedeti premierea tradarii.

- servilismul genereaza “forme fara fond” . Servilismul facut “la impresionare” si fara prea multa aderenta la “fond” este intr-o continua metaformazare pt a “arata” aderenta la entitatea servita. Ok, ca muncim de “forma” sau facem acte “de forma” pare indreptabil dar omniprezenta servilismului duce inclusiv la servituti fate de forme neintelese. “Peste tot in lume”, “in orice tara civilizata”, “ne cere UE, FMI, papa” au devenit deja justificari omniprezente care nici macar nu mai includ disonante de genul “de ce ne cere?”, “de ce e asa la ei”, am inteles fondul pe care a aparut forma pe care o importam?  ca sa nu mai zic ca de multe ori nici macar nu sunt importate/verificate formele si justetea afirmatiiilor gen “peste tot in lume”. 

- servilismul simbolic. Direct legat de “forme fara fond” dar in zona imateriala avem servilism fata de simboluri. Si nu e vorba doar de cozi la moaste si la apa sfintita sau de cruci grabite in preajma bisericilor.  Constatati actele de servilism catre simboluri neintelese precum anticomunism, suveranitate,  “domnu Trandafir” sau chiar “lume civilizata”, “modernitate”, “economie de piata” devenite si ele mai mult simboluri decat realitati prin modul in care ne raportam la ele.

- servilismul ca surogat pentru respect si politete. Ascultati apelativele pe care si le spun oamenii intre ei: Barosane, “sef de trib”, “directore”, “maestre” … etc etc si incercati sa vedeti de unde vin aceste apelative … si de ce politetea si respectul sunt precare.

Habar n-am daca “servilismul” chiar e un pacat caci pacat ar insemna calcarea unei norme existente iar conotatiile religioase in conditiile existentei recomandarii de “umil slujitor” nu cred ca face din servilism un pacat in sens propriu. Habar n-am nici daca e “national” in sens diferentiator caci e posibil sa fie prezent in mai multe spatii defavorizate de istorie. Dar la momentul asta mi se pare ratarea cea mai greu indreptabila a romanilor. 

PS: cum poate stiti acest blog nu propaga lepse, dar as fi interesat sa va stiu parerile despre “pacatul national” asa ca … “S’il vous plait, Messierurs, Mesdames!” sunteti “invitati”.

“Specialistii in comunicare” sustin… ?!

April 19th, 2010

Ca tot traim vremuri de razboi si  cum “la guerre comme a la guerre” se mai lovesc si tinte colaterale . O  gazeta  romaneasca se gandeste sa inventeze tagma “specialistilor in comunicare” (probabil pe baza de agenda telefonica) si le potenteaza opinile la nivel de sustinere a tagmei. Rezulta un articol care are o comunicare diferita de ceea ce comunica specialistii desi cica s-ar fi fundamentat pe ei.

Dar nu asta-i problema mea ci consistenta si reprezentarea tagmei “specialistilor in comunicare”. Cu tot respectul pentru cei 3 citati (din care pe 2 ii gasiti in blogrollul meu de ani de zile) simt nevoia sa punctez cateva aspecte:

Cand publici ceva, inclusiv o critica a comunicarii, faci o comunicare deci cumva trebuia sa se intereseze de ce va transmite articolul cu pricina si mai ales mesajul tau ( par raspunsuri la intrebari dar sunt prezentate ca auto-sesizari facute prin ”scrisoare la redactie”)

Premiza de “profita” de eveniment ar fi trebuit sa trezeasca suspiciuni daca nu de nuanta (acopera, declina, exploateaza) macar de potentialul evenimentului: niste zeci de mii de oameni (adica mult sub audienta medie a posturilor cu pricina) care urmau sa zboare cu avionul din romania ar fi fost interesati de stiri. Dar multi din astia n-aveau acces la media (limba, probabilitate de a fi in fata unui televizor masurat etc) si oricum stringenta informatiei de care aveau nevoie cerea confirmari mai aproape de sursa (aeroporturi, companii). Posibilitatea implicatiilor pentru baze mai mari de public (pe langa faptul ca era negata de autoritati) ar fi fost conditionata de o “stire” (OMS, un caz de undeva, informatii despre compozitia norului etc) ori singurul argument al “pericolului” era comitetul de urgenta al unui guvern care n-are incredere in  propriile institutii subordonate (+sursele externe).

Nu-i tocmai “de specialitate” sa critici comunicari in bloc bazate pe o premiza despre “televiziuni”. Mai ales cand subiectul in sine a avut variatii importante atat intre playeri cat mai ales in timp si variatiile erau vizibile cu ochiul liber caci emisiile despre subiect nu au aratat identic.

Ca sa nu raman la generalitati imi permit un pic de analiza pe text in calitate de amator in ale comunicarii care inca nu s-a convins ca domeniul asta e o stiinta exacta:

Iulian Comanescu, primul specialist citat zice:

“Una dintre cele mai simple şi mai eficiente metode de a obţine audienţă e să sperii publicul cu ceva”

si probabil n-o sa stim niciodata daca nu cumva era vorba de “atrasul atentiei” in loc de audienta caci daca-i audienta atunci in mod limpede trebuie sa poti sa si ramai in aria de interes a receptorului. In alte privinte nu se stie dar in televiziune e confirmat: telespectatorul nu-i masochist. Doar sperietura … creeaza negare pe motiv de “nu ma priveste pe mine” . Exercitiu e simplu si se poate face domestic daca ”specialitatea” nu permite spre exemplu urmarirea audientelor filmelor de groaza sau a emisiunilor in care “se tipa la telespectator”.

 Trecem peste preocuparea mai veche privind “definirea quality” (preocupare ce bantuie media de cativa ani de cand o necesitate de diferentiere s-a rezolvat doar printr-o eticheta … si de atunci se incearca sisific definirea continutului de sub eticheta) si ajungem la:

“Se întâmplă să fi avut pe cineva în avion zilele trecute şi mi-a fost foarte greu să mă lămuresc dacă va ajunge la timp la Otopeni, fiindcă nimeni nu a dat o listă completă şi actualizată prompt a curselor anulate sau decalate. Asta ar fi fost o abordare utilă şi serioasă”

un pasaj care necunoscand layoutul comunicarii intre “specialist” si reporter tind sa cred ca nu era mesaj pentru public ci doar comunicare interpersonala caci nu spune decat despre nevoia “receptorului” Iulian de a gasi o informatie si despre instinctul de a o cauta “realtime” pe TV.  Ca orice receptor cand ai nevoie de ceva te duci spre sursele obisnuite fara sa-ti pui musai problema daca emitatorul chiar poate emite acolo ce vrei tu (lista prompta). Habar n-am daca TV-urile au dat informatiile astea sau au trimis la alte surse dar constat lucruri importante (dar comune) : asteptari de informatii “ca-n presa scrisa” dar cautate pe televiziune. Trist e ca instinctul de a cauta pe internet e inca mic. Dar nu-i bai … pe acelasi subiect seful guvernului recomanda “actualizarea din ora in ora” pe un site care “actualizeaza real-time” de ceva luni bune.

Nu stim daca Iulian a mai zis ceva dar articolul trece la Petrisor si trecerea se face tare tabloid :(

“„Panica vinde întotdeauna”, spune şi Petrişor Obae, editor paginademedia.ro”

dandu-ne de inteles nu doar ca el a zis-o dintr-o rasuflare ci si ca o mai zisese cineva … neidentificat insa. Cred ca-l stiu suficient de bine pe Petrisor cat sa raman convins ca asta nu putea fi formularea lui. Panica? ce ar trebui sa faca o cutie vorbitoare pentru a crea panica? si inca intotdeauna ? si cum ar putea monetiza asta?  (ce-i drept n-am prea vazut tv zilele astea si e posibil sa fi incercat unii sa vanda masti de gaze si locuri in adaposturi dar parca tot n-as crede ca puteau face asta in panica ci eventual incercand sa depanicheze) Daca ar fi asa atunci e greu de explicat de ce Hancu n-are televiziune de succes.

urmeaza un pasaj interesant dar asa cum se spune textual e doar “completare”:

„Norul vulcanic nu este singurul exemplu. Se caută, în fiecare mic incident, potenţialul de creare a unei stări publice anxioase. Din păcate, în astfel de situaţii, în care publicul are cel mai mult nevoie să fie informat corect, tocmai aceste canale sunt cele care îşi abandonează menirea”, a completat acesta. 

 textul merita dezbatut indelung si concepte precum “stari publice anxioase” sau “informat corect” sau “menirea” pot capata multiple incercari de definire. Din pacate exemplul concret nu prea ajuta fiind mult sub potentialul altor conflicte unde conflictul generator de anxietate (eu as zice implicare afectiva pt a fi ma larg) sau diversele variante de “corect” sunt mai evidente.

parerea specialistilor se incheie cu un text ciudat:

“La rândul său, lectorul universitar Marina Roman, specialist în comunicare, e de părere că televiziunile caută mereu ceva greşit pentru a da vina pe autorităţi chiar şi atunci când nu este cazul: „Este unul dintre puţinele momente în care autorităţile spun adevărul, în care e bine să avem încredere în specialişti. Televiziunile fac din ţânţar armăsar: un spectacol al ştirilor”.

ciudat pentru ca opinia legata de succes e editoriala iar citarea ”specialistului” chiar contine patternuri de comunicare. Cam teoretice si descoperite de mult dar valide: autoritatea informatiilor (cand omul se uita pt a sti daca se inchid aeroporturile e firesc) si senzationalismul (omul se uita pt ca-i special/senzational … ca la spectacol … ca daca ar vrea ordinar s-ar uita pe strada nu la cutia cu lumini). Ce nu-nteleg eu e legatura dintre citat si opinia fara citat caci desi n-am monitorizat banuiesc ca s-au transmis declaratiile oficiale (ori fix pe teoria amintita asta dinamiteaza potentialul de audienta al informatiilor/comentariilor cu mai putina autoritate) si s-a dat stirea cu oprirea la sol a avioanelor (pe teoria senzationalismului spectacolul e asigurat … problema e cum faci rost de spectatori )

_________________________________

A nu se intelege din cele de mai sus ca as avea ceva cu specialistii citati. Dimpotriva, expertiza dovedita in zone de comunicare e un motiv intemeiat pentru care incerc sa le gasesc mesajele si sa le inteleg dar de aici si pana la “vocile unei bresle” e drum lung.

A nu se intelege ca am ceva cu articolul. E o comunicare care are un mesaj si mizeaza pe niste receptori si sigur e mai bogat decat multele judecati de valoare despre media care bantuie prin mass-media (de la carcotasi la cronica lui acces direct si la critici de media dinspre blogeri care n-au transmis niciodata mesaje cu mai mult de 10.000 de tinte dar care-s experti autodeclarati)

Dar daca tot e sa apara categoria “specialisti in comunicare” poate ar fi bine sa nu apara din dorinta unei “sustineri” caci inclusiv pe comunicarea in cauza exista suficiente fenomene interesante pentru …. “specialisti in comunicare”:

- vulcanul si norul au fost personificate in moduri aproape mitologice

- am avut parte de “codru-i frate cu romanul” cu accente melodramatice. 

- tendinte autarhice vizibile: deciziile/informatiile externe (companii aeriene, aeroporturi de destinatie, centre de supraveghere a zborului, de meteorologie etc) erau citite de autoritati locale pentru a fi validate. 

Norii negri

April 16th, 2010

Oare o sa reusim sa intelegem vreodata ca pot sa fie nori negri chiar si atunci cand pare senin?

Oare o sa reusim sa intelegem efectele norilor negri si atunci cand nu ne afecteaza direct?

Oare o sa reusim sa decelam cauzele pentru aparitia norilor negri fara sa personalizam si sa judecam mame, familii, boli si averi?

Oare o sa reusim sa intelegem ca “norii negri” nu pot fi controlati si cunoscuti integral? Oare vom putea gandi probabilist?

Oare “norii negri” dispar de la sine? Oare dupa ce dispar mai produc efecte? Oare chiar “dispar” de tot sau lasa efecte in urma?

……

PS: nu-i neaparat vorba doar de norii negrii reali (nu simbolici) care sunt acum deasupra Europei si deturneaza avioane ci despre orice FENOMEN

PS2: sintagma mi-a amintit de un film care mi-a creat nostalgii . Isi mai aminteste cineva?

50% au fost pacaliti?

April 13th, 2010

“50% au fost pacaliti” glasuieste candid UNICUL beneficiar al razboiului absurd intr-un mediu prietenos. Desi instinctual as tinde sa zic ca-i doar o consolare lamentabila oferita aparatorilor minelor de sare, printesei ardealului, regelui tiganilor si reformei statului. O consolare menita sa le ofere scuza ca ailalti au fost pacaliti mai rau.

Acordand insa prezumtia de sinceritate descoperim o ratare care desi anuntata ca evitata (caci aia 50% pacaliti au fost insuficienti fata de cavalerii apararii minelor de sare) da o imagine infricosatoare despre intelegerea “democratiei” de beneficiarul ei de moment. Caci daca toti cei 50% au fost “pacaliti” si nu au responsabilitatea alegerilor pe care le-au facut atunci  e musai sa vedem daca nu cumva si in ceilalti 50% exista macar un procent care nu-si asuma propria legere si o pun pe seama galetilor, reformei statului, padurarului … etc.

Iar daca exista macar 1% si in cealalta tabara atunci “democratia originara” pe care o tot cautam de multe decenii se transforma in pacaliciocratie in care votantul e doar subiectul pacalelii si nu poarta nici un fel de responsabilitate directa.

Sa ne uitam cu atentie pe cifrele de ieri: in timp ce luminatul vorbea supusilor 95.8% din supusi se uitau pe alt tv iar  97.6%  aveau altceva de facut. Inteleg ca Aniela, State, filme, fotbal, tshowuri etc au fost impreuna si separat au fost “pacalitori” dar e riscant sa consideri ca 5 milioane de oameni cu telecomanda in mana nu-s responsabili de alegerile lor si doar 300k au fost “nepacalibili”.

Iar daca astia putini si nepacalibili (peste 80% peste 50 de ani) aleg sa caute intelesurile “chemarii guvernului la consultari”, pragului de 10%, gashcutei de la conducerea partidului mesianic, “mi-a promis si m-a mintit” ca explicatie pentru o criza de guvern … se prea poate ca situatia exceptionala in care toti nepacalibilii sa aleaga acelasi partid/gashcuta  .. sa fie greu repetabila daca nu cumva e deja utopica.

PS: acest articol este dedicat unui amic care desi asculta de presedintele sau si crede ca eu am fost pacalit (in 2009 si nu in 2004 :) ) nu intelege de ce ii reprosez lui personal urcarea fricii pe pereti si in acelasi timp spun ca mesajul cu frica a fost o alegere rationala a candidatului-presedinte care juca pe cartea mobilizarii afective.

Ratari neindreptabile

April 13th, 2010

S-a umplut spatiul public de discutii despre ratari. Unde te intorci auzi de prima ratare de aterizare, a doua, a treia, catastrofa, primul Katyn, al doilea Katyn, Tripoli, floarea Poloniei etc etc. Ratarea are potential de victimizare :( din pacate asta tinde sa justifice perseverarea in ratare.

Tristetea e ca unele ratari sunt neindreptabile iar ratarile astea daca nu-s intelese si folosite pentru indreptarea altora … sunt simple sacrificii inutile si-si pierd statutul de ratari (caci ratarea presupune si folosiri ulterioare). Imi permit un apel la intelegerea ratarilor daca tot am ajuns in contact cu ele si daca tot au devenit ratari de referinta. Si ca sa nu sune propagandist incerc sa insir rapid cateva indreptari colaterale survenite in urma ratarilor mult mediatizate in urma catastrofei aviatice de sambata:

- nevoia de comunicatori responsabili este mai evidenta ca niciodata. Din pacate am vazut inclusiv in Romania un potential de receptie imens pe un scenariu infricosator. Si asta chiar la persoane cu pretentii si chiar la unii cu pretentii de comunicatori.

- chiar in situatii critice functioneaza cliseul cu potentarea prostiei remanente si apoi demontarea ei spre satisfactia receptorului care brusc descopera ca e mai destept decat altii. Si astfel am scapat de atentatul cu racheta, prastie sau bombe cu ceas :)

- evident ca functioneaza si invers dinspre potentarea absurdului remanent si aducerea lui inspre situatiile concrete. Si astfel ceata, turnul de control, aeroportul, rusa … au ajuns dincolo de banuiala nefirescului.

- O imensa tragedie cu mare potential de releveu asupra unei ideologii explodeaza in capul oamenilor de la un eveniment mai mic, mai putin ideologic dar infinit mai bine mediatizat.

-  Moartea semenilor rupe bariere si apropie oameni si culturi

- Multi romani stiu foarte putine despre tari apropiate (nu doar ca destin istoric ci inclusiv fizic caci multi parinti si bunici s-au nascut intr-o tara invecinata cu Polonia)

- informatia recent sedimentata tinde sa se absolutizeze. Sunt fascinat de cati oameni au descoperit Polonia ca pe un “model economic” pe baza de singura tara cu crestere economica intr-o europa in scadere. Dupa o zi de cereri de detaliere care n-au generat nici macar o supozitie de izolationism … am inceput sa intreb de tara cu cea mai mare crestere economica in 2008 … si nici acolo n-am primit raspunsuri dar in urma indiciilor am trezit lozinci electorale.

- baietii de la Zed Varsovia * care ma bateau la cap cu Loleck si Boleck si destinul european ratat de “incapatanati” inca incearca sa ma convinga ca dupa perioada sentimentala electoratul polonez va deveni pragmatic pana la alegeri.

* ca tot vorbim de polonezi fac o exceptie si pun pe blog un cancan profesional: Zed Polonia este dupa parerea mea, biroul care intelege si actioneaza cel mai bine in new media chiar daca bugetele sunt net inferioare celor din UK, Franta, Germania…

- vorbind de ratari si de polonezi recunosc ca nu-mi place deloc Varsovia (doar Sofia si poate Bratislava mi s-au parut capitale europene mai respingatoare) dar ideea de oras renascut merita un pic de atentie.

- sper ca ne aflam in fata unei dovezi de functionalitate a institutiilor democratiei in acoperirea vidului de putere (nu mi-am putut reprima memoria unor argumente bazate pe boala a unui presedinte candidat de luminat) 

- pentru ca zilele astea exista tendinta de a crede ca istoria Poloniei incepe si se termina la Katyn … poate gasiti 10 minute pentru filmuletul de mai jos:

Cand democratia se razboieste cu presa

April 8th, 2010

Am spus in dese randuri pe acest blog ca-l pretuiesc pe Sebi de multa vreme. Il pretuiesc ca om, ca putere de analiza si (desi nu agrez directia) ca eficienta in ceea ce face. Intaresc aceste afirmatii spunand spre exemplu ca atunci cand am ales scoala pentru copilul meu unul din lucrurile care mi-a venit in minte e ca scoala spre care inclinam era si scoala aleasa de el pentru copilul lui.

Dar cu toate astea il consider responsabil pentru cea mai importanta ratare a ultimilor ani : “razboiul democratiei cu presa”. Justificarea teoretica a posibilitatii unui conflict in care “democratia” sa invinga presa, sa ia prizonieri si sa puna conditii de capitulare … este de departe negarea celei mai dezvoltate forme democratice aparuta vreodata in acest spatiu geografic . In comparatie cu aceasta ratare toate celelalte sunt simple accidente de parcurs:

- semnalul de iresponsabilitate in fata crizei s-ar fi dat oricum la un moment dat, caci ipoteza guvernarii responsabile in romania oricum nu era plauzibila

- decizia de a suspenda pentru o vreme organizarea de  alegeri libere si corecte pentru o dregatorie in stat isi va gasi probabil indreptarile prin constatarea ca suspendarea acestei practici suspenda si principalul ei beneficiu : legitimitatea

- uninominalul, unicameralul, parlamentul decorativ si alte idei salvatoare … vor fi indreptate de (ne)functionalitatea punerii in practica a acestor “modernizari”.

- in sanatate se vor gasi metode de functionare  chit ca ele inseamna medicina naturista, sistem de finantare paralela sau apel la servicii medicale europene.

- afacerile isi vor reveni cat timp va fi legal sa existe oameni dornici sa acumuleze. Caci se vor gasi piete si nevoi acoperibile de oameni care admit sa plateasca impozit in romania.

- cu pensiile … indivizii vor gasi metode de solidaritate pentru supravietuire sau vor supravietui mai putini.

- locuri de munca se vor inventa sau se vor cauta aiurea prin lume

- marea dosariada isi va arata curand limitele pentru ca e greu sa stapanesti pe perioade lungi informatie multa si flambabila.

- camarila se va diviza si va genera lupte intestine caci resursa este limitata iar aspiratiile’s nelimitate

- chiar fara a face drumuri se vor descoperi tot mai multe puncte din romania care sunt legate mai bine prin afara tarii decat prin interiorul sau (Ex: Bucuresti - Vama Veche deja dureaza mai putin prin Ruse) sau pur si simplu vor exista constatari ca Berlinul e mai aproape in timp decat Botosaniul.

- datorita publica se va regla singura caci existenta creditorilor interesati doar sa crediteze s-a dovedit deja supraestimat … si la un moment dat orice creditor isi va evalua riscul creditului si posibilitatea debitorului de a returna investitia. 

Insa “razboiul democratiei cu presa” este unul greu de autoreglat. Deja avem “presa” care nu e in stare sa-si tina microfonul in mana. Deja avem canale timorate care in propria casa cu propriile mijloace, in fata propriilor telespectatori se lase injurate nefiind in stare sa reactioneze. Deja avem functionari gata sa rechizitioneze microfoane pentru a face “corectii”. Deja avem “organe” gata sa faca pe plac stapanirii si sa infiereze presa de dragul angajatorului. Deja avem “aplaudaci” inconstienti dornici sa se inroleze in razboiul cu presa de dragul aplicarii unui dos de palma unei figuri antipatice.

Dar tu stii, draga Sebi, ca razboiul democratiei cu presa a mai fost castigat de “o democratie” in acest spatiu cultural. Iar victoria arata cam asa:  

 

Si mai stii ca reglajele sociale de aparare a alegerii presei desi mult mai ample decat orice rezistenta antisistem (prin numarul de oameni care ridicau antene pe blocuri sau ascultau radiouri subversive prin cotloane) au fost posibile si pentru ca au fost sprijinite de “democratii” straine care-si aparau propria libertate a presei de ciuma venita dinspre romania.

Sunt convins ca stii ca presa din romania e de cateva cincinale cea mai fidela oglinda a alegerilor facute de aceasta populatie. Ca-s milioane de oameni care fac zeci de alegeri in fiecare zi intre subiecte, programe si abordari. Ca asta-i un proces care functioneaza continuu si ca produce succese si ratari strict in functie de alegerile oamenilor. Ca presa asta s-a facut foarte stufoasa in romania tocmai datorita perioadei in care a fost rechizitionata de “democratie”. Ca Romania era tara europeana cu cea mai putina presa si a devenit rapid tara europeana cu cea mai multa presa.

 Si mai stii Sebi ca ”democratia” pe care tu o pui sa se lupte cu presa e democratia ardeiului, a mopului, a manelelor, a plebiscitelor ajutatoare, a autobuzului, a santajului, a fricii, a racolarii, a dosarelor, a “valorilor” constientizate la putere, a tradarilor, a blablaului, a tupeului, a ipocriziei. O democratie incropita din patru in patru ani cu pungi de malai, caciulite  si galeti de plastic.

Stiind toate astea ai ales sa legitimezi un razboi al “democratiei” cu presa. E alegerea ta. Dar alegerea asta nu e personala pentru ca tu stiai ca asta legitimeaza politrucii sa falsifice democratia in numele ”razboiului impotriva presei” si alegerea asta incita inconstientii imberbi la “razboiul impotriva presei”. Cand declari stare de razboi porti povara abuzurilor care se petrec in razboiul declarat. Nu te poti ascunde spunand ca ratarile apartin orgoliilor politrucilor, defularilor razboinicilor, persuasiunilor democratilor luminati sau exceselor lucratorilor cu presa. Ei poate nu stiau, insa tu aveai la indemana alegerea de a vorbi despre democratie si despre presa, puteai chiar sa incerci sa influentezi alegerea presei. Tu ai preferat sa declari stare de razboi intre democratie si presa … sa instigi la ratare o populatie. Ratare greu indreptabila si cu efecte care se intind asupra generatiilor prezente si viitoare.